Creștem și credem că dragostea ne va lovi ca în filme, că va apărea persoana ideală ca în poveștile cu care am crescut, că ne va da lumea peste cap. Că destinul ne va aduce împreună, că nu e cale prin care să nu ne întâlnim cu jumătatea lipsă. Zilele trec, avem dezamăgiri, iubiri întrerupte și ajungem niște copii mari, doar că ne numim adulți.
Într-o lume în care următoarea dragoste e la un click distanță sau la un pas de a o aborda printre blocurile gri ale unui oraș mare, parcă tot nu e de ajuns.
Zilele trec toate la fel, urmezi același drum cu mașina și oftezi la ritmul lent al ștergătoarelor lovind stropii de ploaie sau de ninsoare proaspăt topită. Privești trecătorii la semafoare, grăbiți, cu glugile pe cap. Privești copii și te gândești cum a trecut vremea și din copilul care privea cu ochi mari la adulții care păreau că știu ce fac te-ai transformat și tu în unul. Cu iluzia că știi ce faci, că în sinea ta, de fapt, habar nu ai.
Dar ca adult intri în acest joc al mimetismului, un comun acord că știm cum să facem lumea să funcționeze. Un joc în care visurile alea mărețe s-au îndeplinit mai mult sau mai puțin, iar cele îndeplinite nu te-au dus pe culmi chiar așa de mari cum îți imaginai.
Dar ai acceptat cu demnitate, ai înțeles că viața e mai puțin despre ce pare că e frumos de la distanță și mai mult despre cum poți face frumos ce ai în apropiere.
Accelerezi sau ieși de la metrou și pășești pe scările rulante. Apare o frunză ruginită la început de februarie în calea picioarelor tale, iar scările se învârt la nesfârșit, într-un ritm monoton, la fel ca zilele tale. Te întrebi cum a apărut acolo și apoi descoperi că nici nu-ți pasă. Mai schimbi o glumă cu un prieten, mai tastezi niște vorbe pe care le vei uita în câteva minute, mai stai de vorbă vreo jumătate de oră cu cu cineva drag, să povestești cum ți-a fost ziua. Să fii mai puțin singur. Îți gătești, dar parcă în unele seri nu ai chef și dai comandă, să-ți vină ceva rapid. De preferat nu foarte nesănătos, că ai vrea să te menții în formă. Te mai salută un fost coleg din liceu sau generală și mai că-ți dau lacrimile când te gândești la nostalgiile acelor vremuri. Parcă nu ai știut să le apreciezi așa tare!
Citești, te pierzi în seriale, adormi mai devreme decât obișnuiai și a doua zi o iei de la capăt. Weekendurile se dovedesc mai plăcute, când alergi prin parc cu vreun prieten vechi, faci poze, ieși la o terasă sau, în momentele mai plăcute, te pierzi în mirosul de alcool și muzica dată la maxim. La finalul zilei, te trezești acasă, cu o durere de cap, care se simte parcă mai rău decât pe vremuri.
Ești sătul să dai scroll printre fețe și trupuri atrăgătoare, să cauți și să nu găsești.
Până într-o zi, în care cineva te face să zâmbești.
Te scoate din ale tale și își spui că doar vă distrați puțin. Vă oferiți niște zâmbete fără așteptări, doar din dorința de a dărui și de a fi mai puțin singur. În câteva zile, vă creați o mică rutină. Nu ești sigur dacă și ea simte la fel, dar o cauți, fiindcă e de datoria ta. Îți răspunde, parcă tot mai încântată. Apoi vă vedeți tot pe-un ecran, dar live. Abia aștepți să se termine ziua. O vei suna la ora 21, așa cum ai făcut și serile trecute. Parcă ai fi puțin sceptic, dar descoperi că te simți bine de fiecare dată când ai un minim de contact cu ea.
Dragostea nu mai e un fulger care pică din cer și te trăsnește fără nicio implicare. Dragostea devine o căutare a două suflete care știe că le-ar fi mai bine împreună. Dragostea se găsește când vrei să dăruiești unei persoane ceva frumos din tine, ca la finalul zilei să aveți împreună o bogăție sufletească pe care nu o poți primi altfel.
Nu mai crezi în basmele în care o persoană îți schimbă viața și toate aspirațiile tale se îndeplinesc. Reușești să ai o viață monotonă, ca toți ceilalți, iar când găsești acea persoană asupra căreia să-ți reverși dragostea, simți că se umple un gol de care erai mai mult sau mai puțin conștient.
Nu mai ai așteptarea absurdă să-ți dea lumea peste cap, să zburați în al nouălea cer. De fapt, descoperi că ți-e chiar mai bine pe jos, cu ea de mână, într-un parc oarecare, într-o după-amiază de sâmbătă.
Pupându-i fruntea, făcând-o să râdă și cumpărându-i ceva dulce, fiindcă-ți place când se alintă ca un copil. Credeai că vei fi fericit doar peste crestele munților și descoperi că, de fapt, fericirea e chiar în mâinile tale, când îi simți degetele împletindu-se cu ale tale, când nu mai vrei perfecțiunea, fiindcă defectele ei încep să-ți fie dragi.
Așa că doi oameni singuri, renunțând să mai caute o iubire ca-n filme, ci doar o persoană care să le umple nopțile reci, cu picioarele întortocheate, cu capul ei pe pieptul lui, ajung, paradoxal, să trăiască propriul film.
Lasă un răspuns