De multe ori, ajungi serile obosită, cu cearcăne, uneori mai împlinită, alteori mai epuizată. Ajungi în fața oglinzii. Ajungi tu cu tine. Iar după toate măștile și sacrificiile minore de peste zi, adunate iar și iar și iar, înțelegi că te-ai consumat prea mult. Și ai vrea să dormi și să uiți de responsabilități, oameni și străini. De visuri și neîmpliniri.
Dar nu poți. Te frămânți și vrei să faci pe placul tuturor. Să fii pe placul tuturor. Ai și niște pensule pentru față și pentru buze, ai bani pe care-i arunci pe-o imagine, ai picioarele care te dor de la mers și tocurile ocazionale. Ai replicile la tine, să nu te desfășori prea mult, să nu dai din tine mai mult decât trebuie, să nu rănești, să nu greșești. Să fii „cât mai perfectă”, uitând că însuși cuvântul perfecțiune nu are termen de comparație.
Apoi dai masca jos, lași lumina lunii să se vadă pe după perdea și parcă-ți dau lacrimile. Dar parcă nu ai plânge, că ai obosit să plângi ca un copil. Dar uneori chiar te simți ca un copil.
Și vine o zi când te gândești dacă va mai merge așa. O viață ca o roată, care se rotește zi de zi la infinit. Dar care sfidează legile fizicii și rămâne pe loc, nu-și continuă drumul. Nici nu știe dacă ar avea vreo destinație. Oricâte vezi și experiementezi, oricâți ochi de culori inimaginabile cunoști, cu toate universurile lor, la finalul zilei, tot la tine te întorci.
Dintr-o dată, vezi o imagine alterată.
În oglindă nu mai vezi tânăra cu suflet de copil, cu vise prea mărețe, de care nu vorbești cu nimeni, de teamă să nu râdă. Nu mai vezi fugă, disperare, dramă, lacrimi înăbușite, gânduri contradictorii, fețele tuturor amestecându-se într-un melanj dubios în propriul suflet. Nu mai vezi neîmplinirile, zilele repetate la nesfârșit în care cauți și cauți și cauți. Pentru că au trecut câțiva ani și ai ajuns și la prima căutare, și la a doua, și la a zecea.
Le-ai descoperit pe toate, dar totuși… ceva lipsea.
Credeai că vei găsi libertate și independență. Prietenie și distracție. Dragoste și pasiune. Cunoaștere și educație. Frumusețe și eleganță. Cultură și artă. Micile bucurii ale vieții.
Le-ai luat treptat, te-ai aruncat dintr-o ispită în alta, ai spus că vei fi mai fericită. Mai… oricum. Mereu căutai să fii mai. Și, din nou, ceva lipsea.
Iar acum, ai o imagine vagă în fața ta. O umbră a ce ai putea să devii. Dintr-o dată, vezi pace. Vezi femeia care știe că nu e perfectă, dar care prin asta, paradoxal, parcă atinge perfecțiunea. Vezi calm și liniște. Vezi că nu ai nevoie de atâtea distrageri. Nu ai nevoie să placi. Nu ai nevoie să fii iubită de tot ce întâlnești. Și, de fapt, tu iubești această versiune. E ceva ce te încântă, ce te atrage, ceva ce nu ai mai întâlnit sau dacă ai văzut în altcineva, nu ai știut cât de eliberator e să fii astfel.
Ai zâmbi ironic, că parcă nu-ți vine să crezi că poți face asta. Că poți fi altfel și astfel. Nu tu, care ai trecut prin atâtea.
Dar apoi te macină imaginea aia și cu fiecare zi, printre toate îndatoririle și distragerile, parcă se conturează, tot mai pregnant. Dintr-o umbră fără formă, capătă unduiri, capătă margini, delimitări. Apoi capătă lumină, culoare, un suflet. Capătă pielea fină, părul lung și prea fin, ochii surâzători, dar veșnic gânditori.
Și, de fapt, se transformă în tine.
Ești tu, femeia care vrea să iasă din tine, să cunoască lumina. Să nu o mai îngropi în atâtea dorințe deșarte pe care, împlinindu-le, nu ajungi nicăieri. Zi de zi a strigat să o auzi, dar pentru tine parcă nu a contat.
Nu a contat să o lași să fie fericită, așa cum e ea, cu bune și cu rele.
Este femeia care ți-e cea mai bună prietenă. Care-și acceptă toate nereușitele și le iubește, fiindcă știe că așa i-a fost date, cu un motiv. Că toate nereușitele sunt reușite deghizate. Simte că tot ce îi e exterior este praf deghizat în aur.
Știe că dacă nu se are pe ea, poate avea lumea întreagă, dar degeaba. Fiindcă dacă nu se are pe ea, nu are nimic.
Ea nu te condamnă, nu te ceartă când greșești. Ea își știe limitele și ți le respectă și nu mai caută vindecare în exterior. Oamenii nu mai sunt surse de iubire și apreciere, surse condiționate, de altfel. Sunt alte suflete îndurerate, fiecare cu povestea lui. Femeia care devii va înțelege și nu va accepta nimic în schimb. Pentru ea, nu vor mai exista lacrimi. Decât de fericire.
Este femeia care se pregătește, încetul cu încetul, să devină mamă. Să formeze un viitor mai bun pentru lume, prin bogăția sufletească pe care i-o oferă propriilor copii.
Și, cel mai important, acea femeie, știe că ești de ajuns. Nu femeia care vei deveni, ci femeia care devii.
Lasă un răspuns