El are căi ciudate de a te întoarce la El.
Și, de cele mai multe ori, o face prin oameni.
Calea către Dumnezeu apare când celălalt te respinge și drumul spre El te reorientează prin Adevăr. Când ești părăsit și inima îți zace în bucățele și nimeni altcineva nu te poate ajuta să o repari. Când apare o nouă viață în tine, de care nu ești pregătit, dar te convingi că este un dar și o vei trata ca pe-un dar. Când familia ți se destramă și doar El vă poate uni la loc, dincolo de trecutul dureros. Când boala sau suferința este mai puternică decât mândria ta și convingerea că le știi pe toate. Când, în cele din urmă, în cel mai rău caz, cineva drag părăsește această lume.
Când atingem fundul prăpastiei, când cele mai mari frici devin realitate, când nopțile abia mai putem respira de durere, când lacrimile nu ne mai ajung, nu mai rămâne decât speranța că, ceva, undeva, dincolo de lumea asta, este mai presus de noi. De suferință. De pierdere. De pustiu.
Abia atunci Îl întâlnim cu adevărat și facem zeci de promisiuni, doar să ne scoată din calvarul vieții. Iar El ne scoate, așa cum a făcut-o cu atâtea suflete, dar noi ne cam pierdem apoi avântul de a îndeplini acele promisiuni. Când ne vedem iar bine, ne pierdem iarăși în lumea de zi cu zi. Ajunge o palmă dată de viață ca să nu uităm iară de unde a pornit și la Cine trebuie să ne întoarcem cu adevărat.
Acum ceva timp, asistând la o predică de la Mănăstirea Caraiman din Bușteni (cea din fotografia de mai sus), am păstrat neatinsă o învățătură care mi-a deschis ochii. Despre cum mare lucru nu sunt marile succese sau căderi în viață. Mare lucru este să deschizi ochii dimineața, să îți poți mișca membrele, să poți respira. Mare lucru este să fii în viață, să ți se mai dea o șansă pe acest Pământ. Nimănui nu-i este garantată viața, indiferent de reușite, indiferent de bogăție, status social/profesional sau influență.
Fiecare clipă este, de fapt, un dar. Ce ciudat mi se părea la vremea aceea! Să stai să apreciezi fiecare respirație, să nu ți se pară un dat de la sine ziua aceasta.
Creștem și trăim cu iluzia că ni se cuvine fiecare zi pe care o trăim, de parcă noi am crea-o. Nu mai realizăm și nu am realizat niciodată că această zi, poate neînsemnată sau pe care o tratăm ca pe-o zi proastă, în care ni s-au întâmplat mici nenorocuri, este de fapt o zi dăruită.
Ne plângem de tot felul de nimicuri, ne și închidem în sine, din orgolii, din neîncredere, spunându-ne că ce avem nu e suficient. Crezând că alții au de toate și noi nu. Visăm să ajungem în locuri care să atragă priviri, să ne transformăm, să fim mai buni, mai bogați, mai admirați, mai… Fără să înțelegem decât poate prea târziu că sunt doar castele – nu de aur, prețioase și durabile -, ci castele de nisip, care se distrug și doar întruchipează mirajul a ce ne-am dori să fie.
La finalul zilei, tot ce contează e cât am lăsat de la noi. Cât am dăruit. Cât ne-am conectat cu ceilalți, gândindu-ne la binele lor.
Elogiem iubirea de sine, dar adevărul e că doar iubind ce-i în jurul nostru e singura cale ca să ajungem la noi înșine.
La finalul zilei, să mai mulțumim încă o dată pentru încă o bătaie de inimă, pentru o rază de soare care apare timid după o iarnă grea, pentru zâmbetul celui de lângă noi, pentru că suntem întregi și pentru că azi dimineață, chiar dacă ne-a trezit ceasul prea devreme sau chiar dacă ne-am trezit după un vis nu tocmai plăcut (sau mai plăcut decât realitatea), important e că… ne-am trezit. Și asta e un lux pe care prea puțini îl mai apreciem.
Francisc a zis
Mi-a placut ce ai scris aici. Esti om bun. Dumnezeu sa te binecuvanteze !
Oana Răcaru a zis
Multumesc frumos si ma bucur! Doamne ajuta!