Au fost câteva cărți sau filme de-a lungul vremii care mi-au rămas preferate și dragi nu doar pentru povestea în sine, ci pentru că aceasta se construia în jurul unor călătorii. Iar călătoriile în lumea exterioară, combinate cu o călătorie în lumea interioară, de explorare a propriilor limite, de (re)găsire a unor valori umane și de redescoperire de sine, sunt rețeta perfectă pentru stimularea călătorului din noi.

Sigur, dacă dați o căutare pe internet, veți găsi zeci și sute de filme sau cărți ce țin de această tematică. Însă nu le-aș menționa chiar pe toate. M-aș lega de ce m-a inspirat cu adevărat de-a lungul anilor. Astea sunt opiniile mele, lista mea la care m-aș întoarce mereu când vreau să revăd sau să simt că rezonez cu personajele înfățișate, fie că ele au existat cândva sau nu. Pe de altă parte, mai am multe de văzut și de citit, deci nu este exclus ca această listă să crească!

Viața lui Pi, de Yann Martel – 3 continente si doua oceane

Pi Patel, protagonistul și fiul unui paznic de grădină zoologică, pleacă din India la 16 ani, alături de familie și sălbăticiunile de la grădină închise în cuști, spre America de Nord. După ce își pierde familia în urma naufragiului vasului, acesta rămâne într-o barcă de salvare, alături de o hienă, o zebră, un urangutan și un tigru bengalez. Povestea capătă proporții fantastice, Pi reușind să supraviețuiască de-a lungul poveștii, cu tot cu tigrul care i-ar fi putut deveni oricând fatal (după ce restul animalelor au fost eliminate, conform regulilor lanțului trofic) și în ciuda vicisitudinilor naturii, a soarelui arzător, a furtunilor de pe mare și a multor alte pericole.

Mai întâi am văzut filmul, iar apoi am citit cartea. Deși mai întâi a fost cartea și apoi filmul. Am întâlnit și păreri ceva mai proaste despre această poveste, însă pentru mine ambele au fost o creație reușită. Filmul este spectaculos în special pentru efectele din mijlocul oceanului, pentru că vezi pești zburători, o furtună pe mare și alte fenomene naturale de proporții, pentru că simți cât de mic ești în fața naturii, a stelelor și a Universului. Cât de fragili și vulnerabili suntem cu toții, de altfel. Și totuși, Pi are o tărie a credinței care îl scapă la milimetru de orice rezultat previzibil, în care viața acestuia ar trebui să se încheie.

Și mai este un alt aspect de discutat: religiile se unesc în viața lui Pi, atât islamul, creștinismul și hinduismul conducând toate către același Adevăr. Astfel, tânărul politeist obișnuiește să viziteze, pe rând biserica, sinagoga și moscheea. Ei îi adoră, în egală măsură, pe Iisus, Allah și zeitățile indiene, bazându-se pe faptul că Bapu Gandhi a spus că toate religiile sunt adevărate“.

Cum reușește să supraviețuiască un tânăr de 16 ani alături de un tigru bengalez, timp de 200 și ceva de zile? Fiind o fire deosebit de curioasă și studioasă, cunoștințele dobândite din enciclopedii îl determină pe acesta să găsească tot felul de soluții pentru a-și hrăni noul coleg (astfel să nu ajungă el însuși hrana animalului) și să se impună în fața acestuia, dominându-l ca mascul alfa.

Cam tot procesul de supraviețuire prin care Pi trece este un proces care îi testează credința, cunoștințele dobândite, și, fără îndoială, sunt o sumedenie de momente în care filosofia doar “citită” este acum trăită pe propria piele. Pentru că această călătorie nu este doar una exterioară, în care Pi atinge la propriu frumusețile și oripilitățile naturii, și tocmai pentru că trece și printr-un proces interior de trasnformare și maturizare prin pierderea familiei, prin înfruntarea greutăților și prin toate gândurile cu care încearcă să contraatace suferința fizică și interioară, Viața lui Pi a intrat în acest top personal de cărți legate de călătorii.

În plus, cartea are o mulțime de subînțelesuri și planuri care se întretaie într-un mod în care profunzimile sale nu au neapărat legătură cu lupta de supraviețuire a tânărului, ci mai degrabă cu alter-ego-ul acestuia, care ar fi tigrul – există intepretări care ar sconsidera că animalele sunt doar înlocuitori pentru adevăratele personaje, iar Pi trebuie să recurgă la canibalism pentru a supraviețui.

Regina desertului. O femeie în Arabia, de Gertrude Bell si Georgina Howell

O poveste care m-a impresionat prin alăturarea a două culturi diferite – cea a englezilor și cea a arabilor, din deșert. Poveste bazată, de altfel, pe fapte reale. O femeie care a făcut istorie, care a dat dovadă de deschidere și a trecut peste orice tip de bariere culturale. Că viața ei personală nu e fost cea mai fericită, asta este altă poveste. Așadar, Gertrude, scriitoare, exploratoare, spion, arheolog, a fost o mare aventurieră a secolului XX, ce provenea dintr-o familie britanică de renume. Bunicul său era reprezentant liberal în Parlament, așa că aceasta avea toate premisele ca, după terminarea studiilor, să înceapă să călătorească în lumea întreagă și să capete o educație valoroasă.

Ce a deosebit-o de restul oamenilor din politica vremii? Titlul de regina deșertului vine tocmai de la rolul important pe care l-a jucat în lumea arabă, reușind să înțeleagă omul și cultura arabilor cum puțini au reușit. Astfel, datorită relațiilor strânse cu oamenii acestei culturi, șeicii i-au permis să intervină în politica locală de după primul război mondial. Deși provenea dintr-un mediu aristocratic, ea prefera să-și petreacă timpul alături de triburile nomade, de șeici sau arheologi și exploratori.

Atât în carte, cât și în film, vom vedea multiple fațete ale lui Gertrude Bell, și anume: femeia care nu suportă limitările societății și nu are prea mult noroc în dragoste, exploratoarea care găsește libertatea în munții înalți pe care-i cucerește (ba chiar în Alpi există un vârf de munte ce-i poartă numele) și arheologul care a făcut descoperiri pe teritoriul arab, înființând Muzeul din Bagdad și luptând pentru adoptarea unei legi de prezervare a bunurilor găsite pe teritoriul lor, în Irak.

Este o poveste care uimește din prima diferențelor culturale destul de adânci și a faptului că o femeie reușește să treacă peste ele și nu doar să accepte, ci să integreze și să iubească o cultură complet diferită – jucând și un rol politic hotărâtor. Consider că asta este una din lecțiile valoroase pe care orice călător o învață sau trebuie să o învețe la un moment dat, o lecție de ține de omenie și de un spirit înalt, capabil să vadă departe. Cartea este valoroasă și pentru ideile și situațiile în care Gertrude a fost pusă, explicațiile ei putând fi și astăzi considerate deosebit de valoroase în relația dintre Occident și lumea arabă.

Into the wild, Jon Krakauer – Libertate si natura în Alaska

Inspirat din viața reală, mai exact pe povestea emoționantă a morții unui tânăr nonconformist, Chris McCandless, în Alaska anului 1992, această operă a câștigat multe premii literare, apărând în anul 1996. Asta după ce autorul a scris un articol despre moartea tânărului și, ulterior, i-a documentat minuțios întreaga viață, documentare ce i-a constituit sursă de informații pentru cartea scrisă. În 2017 a apărut și filmul autobiografic, de altfel și cel pe care l-am vizionat.

Asta înfățișează și filmul: un tânăr, la începutul vieții sale, ce se desprinde de convențiile sociale, pe care nu-l interesează amănunte cum ar fi cariera și succesul, ci libertatea. Deși student strălucit și sportiv cu un viitor înainte, acesta a decis să doneze tot ce avea și să se îndrepte către sălbăticie. Iubirea pentru natură, munți și independență îl propulsează în căutările și aventurile care constituie și acțiunea cărții. Deși natura poate fi lăcașul perfect pentru regăsire, reconectare la sine și răsfățul simțurilor, ea își arată și colții, devenind nepăsătoare, furioasă și afectându-i în mod tragic existența eroului. Un citat concluziv, care însumează experiențele și schimbările prin care trece protagonistul, apare la final, când simte că sfârșitul i-e aproape:

Adevărata fericire există doar atunci când este împărtășită cu alții.

Că vrei să te desprinzi și să-ți cauți libertatea proprie, sau că faci compromisuri pentru fericirea alături de cei dragi, este poate una din marile dileme care pot fi, sau nu, combinate într-un mod cât mai echilibrat. Pentru ideile nonconformiste, pentru călătoria interioară combinată cu un intelect aparte și pentru cele două fațete omniprezente ale naturii, atât ca refugiu, cât și ca un dușman de temut, această poveste a ajuns pe această listă. Cred că mulți călători se pot identifica cu dilemele și credințele lui Chris care, prin încercarea de a pune libertatea în fața oricăror condiționări sociale, valorizează mai mult sălbăticia și pericolul, în ciuda rutinei (care implică, însă, siguranță).

Namaste. Un roman de aventuri spirituale în India, de Octavian Segărceanu (2012)

Aici nu mai avem și film, avem doar o carte care, personal, mi-a plăcut mult, mai ales că sunt atrasă de ceva vreme de culturile orientale, citesc lideri spirituali din acea zonă și practic yoga. Dar să începem cu începutul: titlul, Namaste, este un salut străvechi, provenind din sanscrită, ce ar însemna “mă închin ție” sau, mai clar, “lumina/divinitatea din mine recunoaște/salută lumina/divinitatea din tine”. Acesta se spune sub formă de salut, fiind însoțit de o împreunare a palmelor în dreptul inimii și de o ușoară înclinare a corpului.

După o poveste de tipul Eat, Pray, Love, care a avut atâta succes, nu ne sunt străine crizele unor oameni “normali” care, deși aparent au tot ce le trebuie, brusc, se simt copleșiți de întrebări existențiale, renunță la job și la măștile de zi cu zi și decid să plece în lume. Cam așa se întâmplă și cu Sega, care are parte de o dublă călătorie: una către India, însoțită de semne ale Universului la tot pasul unde, printre peisajele și cultura complet diferite, ajunge la ashramul lui Osho din Pune (Osho, un cunoscut lider spiritual, de multe ori controversat) și una interioară, prin confruntarea propriilor frici și întrebări, prin sesiunile de meditație din cadrul ashramului și prin personajele exotice întâlnite.

Tocmai pentru că un est-european confuz, sătul de limitările propriei vieți și ale ideilor preconcepute ajunge la capătul lumii, ca să-și dea toate credințele peste cap, îmbinând călătoriile în Orient cu cele interioare, de redescoperire, am simțit că este o carte potrivită pentru acest top. Inclusiv ședințele de meditație sau de “manifestare” din cadrul ashramului sunt foarte interesante și, ca s-o spunem drept, neobișnuite pentru majoritatea dintre noi care nu am mai avut de-a face cu acest gen de “terapie”. Ah, și de reținut că mai este publicat un al doilea volum (cu aventuri din Nepal) și urmează și un al treilea.

Povestasul (1987), Mario Vargas Llosa – Rolul povestitorului printre populatiile indigene din Amazon

Fiind construit pe două planuri temporale, romanul are în vedere atât povestea unui scriitor frământat de rostul său în societate, ca creator de ficțiune (ale cărui amintiri răsar în prezent despre un prieten din timpul facultății, prieten care era atras iremediabil de o cultură amazoniană), cât și povestirile unui povestaș (personaj misterios) în cadrul unei mici comunități din selva peruviană, despre legendele indienilor machiguenga de aici. Interesant este faptul că Saul Zuratas, prietenul naratorului, deși face cunoscut că se va întoarce în Israel, acesta nu ajunge niciodată acolo, personajul lui contopindu-se, defapt, cu cel al povestașului, continuând tradiția orală a comunităților izolate de indieni.

Dar stați, că nu este vorba doar de scriitori și oratori, ci și de cultura unei comunități cu un mod de viață primitiv, care riscă pierderea originilor din cauza schimbărilor geografice și ale celor făcute de oameni și modernitate, așa cum o știm noi. Astfel, cartea deține informații prețioase pentru călători despre aceste zone, care apar ca un portal către alte timpuri, unde distanța între sate se măsoară în zile de mers pe jos!

Însă, mărturisesc că, personal, de cartea aceasta m-am îndrăgostit mai ales din perspectiva rolului pe care un scriitor/autor/povestitor îl are într-o comunitate; iar călătoria de regăsire a acestui rol și de validare a propriilor capacități mi s-a părut foarte bine ilustrat, în societăți complet diferite – fie ca orator în cadrul comunităților primitive din Amazon, fie ca scriitor în cadrul societății civilizate de astăzi.

Dacă este ceva cu care călătoritul se îmbină la perfecție, aceea este capacitatea de a transmite mai departe și celorlalți din experiențele adunate de pe drum. Culturile, obiceiurile, oamenii ce te frapează la un moment dat ajung să-ți fie hrană sufletească și să nu mai poți trăi fără ele, iar pentru a le da un sens, abilitatea de a le povesti altora le oferă o aură magică. Ceilalți, pe de altă parte, îl așteaptă cu sufletul la gură pe acest povestitor, inițiator al unor lumi mistice și îndepărtate și au nevoie să se hrănească cu informațiile și poveștile înșiruite. Fie că prin oratori, cărți, sau, mai nou, filme sau jocuri, oamenii au avut dintotdeauna nevoie de povești!

Unele lucruri își știu povestea lor, și știu povestea celorlalte; altele, numai pe-a lor. Cel care știe toate poveștile va avea, firește, înțelepciunea.

Tracks (2013) – cu 4 camile si un caine prin desert, Australia

Când oamenii mă întreabă de ce vreau să fac asta, răspunsul meu obișnuit este: “De ce nu?”.

Un alt film unde se întâlnește o poveste reală și un roman autobiografic, scris de Robyn Davidson. La 25-26 de ani, ea decide de una singură să lase studiile deoparte și să plece în deșertul australian, însoțită doar de câinele său, 4 cămile și, pe alocuri, de un fotograf – care o ajută să-și documenteze călătoria. Tot datorită lui, reușește înainte să obțină fonduri de la revista National Geographic pentru această aventură îndelungată; astfel, călătorește timp de 9 luni, pe o distanță de 2700 km, către Oceanul Indian. Pentru asta, se pregătește și lucrează timp de 2 ani, practicând diferite meserii și învață tot ce se poate despre cămile și stilul lor de viață.

Călătoria ei pornește și de la niște probleme interioare, pe care le dezvoltă pe parcurs ce urmele pașilor ei sunt lăsate și apoi acoperite de nisip. Își scrie trăirile, iar frumusețea, dar și ariditatea și dușmăniile deșertului o trec prin diferite momente, prin care fie se regăsește, fie se întreabă cine este sau se îndoiește chiar de propria existență:

Sometime before midnight I come fully awake, and I do not know where, or who, I am.

– din jurnalul său

Lupta de supraviețurie este și o luptă cu sine însăși, cu “deșertul” interior, nu doar cu cel exterior.

The paradox was I was as remote from the rest of humanity that it is possible to be, and yet I had never felt as connected and indeed as existentially at home.

În plus, înainte să plece, se lovește de niște fapte ale societății care, în cele din urmă, o întăresc pentru această aventură: Ku Klux Klan își făcea simțită prezența, tensiunile rasiale, dar și duritatea bărbaților cu privire la sexul opus fiind la cote înalte. Susținând importanța ideii de a experimenta viața conform propriilor alegeri, autoarea evidențiază și faptul că această poveste și cartea ce i-a urmat au avut loc în anii ’70, când mulți tineri ai vremii considerau că libertatea e cel mai de preț dar, care merită orice risc.

Seven years in Tibet (1997) – Filosofia budista “predata” de adolescentul Dalai Lama

Din nou, o poveste reală și un roman autobiografic după care s-a realizat filmul, rolul principal aparținându-i lui Brad Pitt. Romanul a fost scris de Heinrich Heirrer și a fost tradus în aproape 30 de limbi. Alpinist austriac, dar și personaj important al propagandei naziste, acesta pleacă într-o expediție în Himalaya, renunțând nu doar la propria țară, ci lăsându-și astfel, și soția și copilul în urmă – fără prea multe regrete.

Fire arogantă, preocupat de propria persoană, acesta pune pe primul loc propriile împliniri și “senzațiile tari” pe care le poate obține în urma călătoriilor întreprinse și a cuceririi unor zone greu accesibile. Printr-o conjunctură nefastă, împreună cu prietenul său, ajunge în Lhasa, orașul sfânt din Tibet. Toate concepțiile despre viață i se schimbă când are un contact direct cu filosofia budistă, petrecând șapte ani în compania liderului spiritual Dalai Lama, la acea vreme doar un adolescent.

Se înfiripă o prietenie frumoasă între ei, Dalai Lama satisfăcându-și astfel curiozitatea pentru cultura occidentală prin intermediul alpinistului, iar acesta din urmă integrând, treptat, principiile stilului de viață tibetan. Acesta este și martor la un moment nefast pentru tibetani, de altfel o societate pașnică, în care China intervine brutal asupra modului lor tradițional de viață.

Prin acest schimb intercultural între două lumi complet diferite – cea occidentală (în care ego-ul fiecărei persoane primează, iar succesul personal este mai important decât relațiile cu ceilalți sau cu mediul înconjurător) și cea orientală (iar când spun orientală, ne referim la Tibet, care excelează la a “promova” un stil de viață pașnic, orientat către bunătate și iertare), povestea este una care merită și care-ți dă de gândit. Unde mai punem și călătoria interioară prin care trece protagonistul, învățând să-și recunoască greșelile, călătorie din care nu se va mai întoarce ca persoana care a plecat. Și, în sfârșit, cine nu ar vrea să-l vadă pe copilul și adolescentul Dalai Lama, un mare lider spiritual, ale căror învățături vor fi de-a pururi valabile?

Știu că sunt multe alte povești care ar putea fi adăugate, dar am încercat să le găsesc pe acelea care m-au inspirat cumva și nu au avut succes doar comercial. Dincolo de acest top al meu, la care cred că aș mai adăuga și alte filme sau cărți de-a lungul anilor, sunt curioasă ce povești de călătorie v-a inspirat și pe voi, fie că sunt sub formă scrisă sau audiovizuală.

Așa că le puteți scrie în comentarii! 🙂