A fost suficient un weekend scurt la mijlocul lui octombrie ca să surprind munții superbi, acoperiți de toamnă. Din seria articolelor cu mai puține informații și mai multe fotografii, ca să împărtășesc cu voi ce mi-a plăcut cel mai mult. Și ca să nu subestimăm o toamnă căreia i-a plăcut să zăbovească pe la noi, colorând puternic zonele de munte, și nu numai.

Au fost genul ăla de momente care m-au făcut să mă întreb de ce au trecut atâția ani fără să aleg toamna ca anotimp de mers la munte – iarna și vara le bifasem deja, ca toată lumea.

Tot așa, am ajuns în Poiana Țapului, într-o excursie spontană, neplanificată. Frigul de munte se făcea simțit, deși soarele urma să strălucească pentru următoarele zile. O plimbare la apus de soare m-a familiarizat cu stațiunea și am surprins câteva cadre cu casele din zonă.

Mare mi-a fost bucuria să dau peste un husky, cu ochii lui aproape înghețați.

Deși are ochii ăștia hipnotici, poate puțin amenințători, el abia aștepta să primească atenție de la trecători. L-am alintat minute bune printre spațiile prea mici ale gardului, deși să fiu sinceră, aș fi vrut să-l văd zburdând în toată splendoarea lui.

Următoarea zi, după cum puteți vedea, vremea a fost favorabilă pentru o plimbare cu scuterul pe drumurile Munților Bucegi. Am trecut prin Sinaia și, ușor-ușor, am început să urcăm. Ne-așteptau nuanțe roșiatice și portocalii pe drumurile de jos, iar pe măsură ce urcam, mai mult galben și verde.

Sus, rezervații de jnepeni ce dădeau formă întinderilor din vârful Munților Bucegi. Nu că nu aș mai fi fost în zonă într-o altă vară și o altă iarnă, acum câțiva ani, dar cum am zis, altfel se simte toamna!

După ce am ajuns la Piatra Arsă, drumul de întoarcere a fost și mai antrenant, fiind însoțiți de bicicliștii care urcau de zor și dădeau viață peisajelor de toamnă. După cum vedeți, este foarte plăcut jocul de lumini și umbre, datorat ramurilor de conifere de-o parte și de alta a drumului.

 

Apoi, când am oprit la o intersecție de drumuri, nu m-am putut abține să nu mă afund pas cu pas în pădurea colorată. Mie mi s-a părut ruptă din basme. Iar când vezi ceva atât de atrăgător vizual, vrei să-l atingi și să-l percepi cu cât mai multe simțuri. Așa că am ridicat o frunză de un galben cald, ce contrasta frumos cu restul peisajelor – pe care le-am și surprins, astfel, în fotografii.

În pădure, tot felul de nuanțe și texturi. Îmi amintea de filmele acelea cu personaje de poveste, fantastice, care așteaptă să iasă de dincolo de trunchiurile copacilor. Mă miram și eu: cum mișcam telefonul să prind cadre din diverse unghiuri, cum culorile atât de vii se schimbau, în funcție de cum cădea lumina soarelui pe ele. Iar trunchiurile subțiri și drepte făceau casă bună cu frunzărișul des.

Seara am revenit în Poiana Țapului. Cu riscul să mă latre câțiva câini, am trecut pe lângă casele tăcute la lăsarea serii, în timp ce o cojiță de lună își făcea apariția timid pe cer. Cum am slăbiciune pentru lună și brazii înalți de munte, ale căror vârfuri se adăpostesc pe cer alături de lumina ei, am încercat să și surprind imaginile.

(Cărarea din pădure nu m-a purtat prea departe din cauza unui anunț care cerea turiștilor să fie atenți la urși odată cu lăsarea serii.)

În cele din urmă, a fost prima excursie în care mi-a părut rău că nu am avut aparatul de fotografiat la mine. Telefonul s-a străduit el să prindă frumusețe și culoare, dar se putea să iasă și mai bine de atât.

Cu toate astea, am ales acest parcurs pe care l-am prezentat în articol, constituit din cele mai reușite fotografii, ca să ne amintim. Să ne amintim cât de fermecătoare-i toamna. Iar ea are grijă întotdeauna să ne amintească faptul că nimic nu e veșnic, că totul trece.