Ca iubitoare declarată de călătorii, să știți că în prima parte a vieții nu am călătorit în afara țării. Și nici nu am văzut mai mult de o dată la câțiva ani muntele (eu fiind născută la mare). De fapt, nu am prea călătorit și punct. Însă călătoream îndeosebi prin cărțile citite. Noi lumi, alți oameni (oameni care poate m-ar fi șocat dacă i-aș fi întâlnit în realitate), alte culturi, noi expresii pe care nu le înțelegeam așa bine în română (dacă autorul era unul străin), și locuri pe care nu le văzusem decât cel mult la televizor. Cărțile nu necesită, prin definiție, un prea mare efort fizic și financiar ca să te teleportezi, să afli cum e viața din alte timpuri și alte părți, dar nici ca să evadezi din viața ta de zi cu zi, mai mult sau mai puțin monotonă.

Primele calatorii de una singura

După ce a trecut perioada când părinții îmi citeau aceleași povești seară de seară, până când puteam spune eu ce urma după fiecare frază, am început să îmi caut singură cărțile. Am trecut greu de perioada când eram obligați să citim despre prinți, prințese și personaje fantastice. Toate poveștile mi se păreau la fel și aproape că-mi uciseseră dorința de a călători printre rândurile paginilor. Așa că, pe măsură ce treceau anii, am început să mă învăț să merg singură la biblioteca orașului. Bineînțeles, o carte nouă are o altă savoare când o cumperi imediat după ce a fost tipărită, dar și o carte veche, trecută prin zeci de mâini, preia din poveștile vieților fiecăruia. Mai o pagină îndoită, mai un citat subliniat care-mi atrăgea și mie atenția, mai o semnătură la final sau o măzgălitură în colțul paginii. Practic, nu se ascunde acolo doar povestea autorului, ci și a cititorilor.

Așa că biblioteca orașului mă aștepta lunar, iar eu împrumutam câte două-trei cărți acasă, atât cât îmi permitea timpul. Însă nu-mi plăcea să spun bibliotecarei ce să-mi aducă, ci îmi plăcea să cotrobăi printre rafturile înalte, în tăcerea specifică unei biblioteci. Mă rog, nu era chiar tăcere, fiindcă se auzeau mașinile de afară, precum și vocile oamenilor mai gălăgioși de pe stradă. Umblam, scotoceam, și luam în mâini fiecare carte interesantă, ghidându-mă după titlu sau autor. Aveam nevoie de contactul senzorial cu ele. Mai greu mi-era să mă hotărăsc doar la două-trei, când erau cel puțin zece care-mi atrăgeau atenția. Apoi le duceam bibliotecarei, iar ea era și mai încântată că încă mai vedea tineri care să citească. Mă mai întreba de ce nu rămân la bibliotecă, să citesc la mesele din sală.

Ce era cel mai frumos la acest spatiu?

Niciodată nu mă întrebasem asta. Pur și simplu simțeam să le citesc în intimitatea casei, ronțăind o ciocolată sau bând un ceai de fructe. Acum că am crescut și îmi amintesc de vremurile alea, parcă altfel se conturează răspunsul. Da, biblioteca mă fascina pentru spațiul mic în care se puteau ascunde atâtea universuri. Nu mai zic că rafturile alea înalte, de parcă ajungeau până la cer, un fel de Turnul Babel de succes, unde chiar se împleteau mai multe limbi, culturi și cunoștințe, într-una singură, păreau să nu se mai termine niciodată. Vastele povești erau pur și simplu fascinante. La fel și mirosul specific de cărți al bibliotecii.

Însă cele trei-patru mese la care te puteai așeza ca să citești aveau vedere exact spre strada din centrul orașului. Ușa pe care intrau oamenii era foarte apropiată de spațiul și așa înghesuit de citit. Așa că ce trebuia să fie o delectare și o călătorie interioară, spațiul unde trebuiau să foșnăiască doar paginile date una după alta, respirația ta, scrisul bibliotecarei sau podeaua care scârțâia sub pașii căutătorilor de cărți, ajungea să fie un fiasco. Abia acum am înțeles ce plăcut ar fi fost să-mi petrec mai multe ore în bibliotecă, nu doar să caut cărțile și să fug înapoi acasă.

Solutii?

Ce bine era dacă s-ar apela sau s-ar fi apelat la un birou de arhitectură! Ca un autor care construiește o carte, așa ar fi trebuit un arhitect cu viziune să își lase amprenta asupra bibliotecii copilăriei mele. Arhitectura, combinație între pragmatism și artă, nu era complet mulțumitoare la niciunul dintre cele două nivele. Mai întâi, la nivelul pragmatismului, clădirea, fiind așezată lângă strada centrală a orașului, trebuia izolată fonic pentru a nu deranja cititorii. De fapt, totul începea cu amplasarea. Fiind la parterul unui bloc de locatari, spațiul nu era foarte permisiv.

Un proiectant ar fi făcut un plan detaliat al viitoarei biblioteci. Ar fi amplasat-o ori ca o clădire independentă, ori ar fi prelungit blocul, pentru un spațiu mai mare. Este important să simți că locul respectiv are personalitate, că este mândru să fie ce este și nu este ascuns lângă o scară de bloc. Mai apoi, în interior, mesele de citit ar fi trebuit aranjate undeva într-un spațiu concentrat, nu cu privire către oraș, să te distragă mașinile, trecătorii și alte detalii. Cumulul de cărți de zeci de ani aveau nevoie de o organizare pe măsură. Așa încât, dacă scoteam o carte ridicându-mă pe vărfuri, să nu mai trag alte trei după ea. V-am spus ce mi-a plăcut, dar sunt atâtea aspecte care puteau fi îmbunătățite pentru a vedea biblioteca ca o a doua casă. Iar ce mi-a plăcut este strict la nivelul funcțional al ideii de bibliotecă, un spațiu de unde puteam alege dintre sute de cărți. Dar cam atât!

Apoi, la nivel estetic, lipseau multe. Nu te atrăgea să intri decât aura de mister, că în rest, numai lemnul vechi, pardoseala ce scârțâia și pereții de zeci de ani, scorojiți, uneori măzgăliți cu pixul erau singurele semne “artistice”. Era nevoie de un ochi care să vadă ca de sus toate micile defecte și lucruri care ar fi putut deranja ceva ce ar fi putut fi o lectură pe cinste. Lipsea spațiul. Înțeleg rafturile înghesuite, dar era nevoie să poți respira când ieșeai dintre ele și să poți face diferența dintre autorii cu G de cei cu M, să nu se găsească pe rafturi perpendiculare, că te amețeai destul de tare. Cu timpul, le învățasem pe de rost locul, dar încă-mi amintesc ce greu mi-era la început.

Aș fi vrut câteva plante care să învie locul sau niște modele florale pe pereți. Chiar și o compartimentare ar fi fost benefică, ca atunci când vorbești cu bibliotecara și te înscrie în registru, toată discuția să se poarte într-o altă cameră, și nu în aceeași în care citești. În acest scop, auzind de AIA Proiect – Birou de Proiectare, am găsit un proiect casă cu mansardă care ar fi constituit un spațiu perfect pentru bibliotecă. Poate că dacă ar găsi un mediu prietenos, adaptat nevoilor, oamenii ar căuta de mici să călătorească mai întâi printre paginile cărților, până să aibă primii bani să călătorească de-a dreptul. Partea bună este că poți să preiei proiectul așa cum arată la exterior și să îi faci gratuit o altă compartimentare a camerelor din interior. Să nu fie o casă de familie, ci o bibliotecă modernă, plăcută încă de la intrare și până în cel mai îndepărtat colț al clădirii.

Avem nevoie de locuri frumoase, atractive, decorate, de un ambient care să ne îndemne la studiu și la citit. Avem nevoie de proiecte creative, de mai multe camere într-o bibliotecă, în care fiecare să își deservească scopul. Aici intri și mai schimbi două vorbe cu bibliotecarele. Dincolo te rătăcești printre rafturile așezate frumos alfabetic, firesc, fără înghesuială. Mai departe, te refugiezi alături de alți cititori pentru un proiect de la școală sau facultate, pentru un proiect personal sau pentru simpla plăcere de a te afunda într-o nouă lume. Fiecare cameră să aibă specificul ei bine delimitat, să fie logic creată, dar să te și atragă să pășești în ea, să te simți ca acasă.

Suntem sătui de spațiile reci, în care se simte că au domnit mulți ani grei, plini de lipsuri. Vrem un cămin unde să ne putem delecta cu cărțile citite, să le savurăm, să simțim cu adevărat importanța unei clădiri – cum este biblioteca – pentru comunitate; iar un cămin nu poate fi construit decât cu ajutorul singurului birou de proiectare dedicat casei active începând din 2008: AIA Proiect.

SURSĂ FOTOGRAFII: https://aia-proiect.ro/

***Articol scris pentru Proba 5 din SUPERBLOG 2018***