Operație. Cuvântul care mă speria și îmi și repugna totodată, încă din copilărie. Nu am fost vreun copil prea năzdrăvan, nu mi-am spart capul, nu am avut apendicită și nici amigdalită. Puteam număra pe degete dățile în care am ajuns la spital, la vreun control. Și totuși, am crescut cu o teamă pronunțată de doctori, echipamente medicale, asistente, pastile, iar mirosul de spital îmi inspiră că cele mai groaznice coșmaruri ale omului sunt atât de aproape, încât respiră același aer cu noi.

Acum câțiva ani, însă, cuvântul operație nu a mai fost o raritate în viața mea, ca un monstru de care abia dacă pomenești în treacăt, ci a devenit un cuvânt folosit la ordinea zilei, la fel de simplu ca un “Bună, ce faci?. Devenise parte din realitatea mea și, oricât, voiam să mă împotrivesc, era inevitabilă. Șase luni în care operația a fost planificată și în care am trecut prin suficiente teste nu au fost totuși suficiente pentru a mă obișnui cu ideea că o parte din mine va fi tăiată, smulsă și aruncată. Că existau totuși riscuri, ca în orice domeniu, că nu era nimic 100% sigur cu privire la faptul că mă voi întoarce acasă și-mi voi relua viața, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

3 august 2016. Dormisem prost toată noaptea. Cu o mutră de înmormântare am ajuns și la clinica ce avea să-mi schimbe viața – în bine sau, cine știa, în rău? Am încredere în oameni în general. Nu am încredere deloc în oameni care au control asupra mea, asupra corpului meu. Teama de spital și de doctor devenise o teamă profund psihologică. Mai întâi, m-au separat de ai mei, m-au îmbrăcat cu o cămașă de noapte de unică folosință. Așteptam într-o cameră cu un singur pat, privind secundele care abia dacă se scurgeau pe peretele pe care se găsea ceasul din fața mea. Abia îmi puteam stăpâni lacrimile. Voiam să fug, dar în același timp, dacă fugeam, dădeam de un dușman și mai mare: evoluția bolii. Trebuia să rămân, să accept de bunăvoință să fiu tăiată și cusută.

Doctorul a intrat în cameră pentru câteva secunde, însoțit de o asistentă – îmbrăcați profesionist, în halate medicale specifice clinicii. Mai întâi mi-au colectat sânge, iar apoi, cu un marker, au desenat pe abdomenul meu forma tăieturii. Cu zâmbetul pe buze, glumind, m-au întrebat dacă sunt pregătită. Le-am spus sincer că nu. Însă starea mea de dispoziție începuse să se îmbunătățească, fără să înțeleg de ce.

S-au întors peste câteva minute și am apucat să cunosc tot “echipajul”. Acolo nu erau doar ei, ci și alți 3-4 medici rezidenți. Să vă mai zic că aveam teamă și de aceștia, că îi consideram fără experiență, că abia acceptam ajutorul doctorului meu – deci cu atât mai puțin să-mi umble prin corp un copil proaspăt ieșit de pe băncile facultății, așa cum îi consideram la vremea respectivă?

Însă toată răceala, metalul, cuțitele, tăieturile, și tot ce ține de acest vocabular macabru (ale căror semnificații au, culmea, rolul final de a te însănătoși), s-au diminuat datorită căldurii și a prezenței lor în jurul meu. Doctorul, care mă ținea de mână să mă îmbărbăteze. Zâmbetele lor calde. Conversațiile liniștite, în care mi se mai dădeau câteva detalii despre procedură și mi se răspundea la ultimele întrebări.

Și încă ceva, mai puțin obișnuit? Bluze medicale cu imprimeuri cu pisici, pe un fundal calmant, lila. Pe când doctorul purta un costum medical uni, aceeași culoare. Nu doar că uniformele lor m-au uimit și m-au făcut de uit de realitatea imediată, atât de greu de acceptat până în acel moment, dar au contribuit la atitudinea lor atât profesionalistă, cât și caldă. Mă liniștisem.

 

Curând, am ajuns pe masa de operație. Halatele medicale au fost acoperite de măști și halate de unică folosință. Vocile lor începuseră să se piardă într-un întuneric complet în care nu știam că exist, că visez sau că gândesc. Când efectul anestezicului s-a evaporat, am deschis greoi ochii. Ceva mă apăsa pe abdomenul inferior, o durere mută, pe care nu o mai întâlnisem. Am fost transportată în camera de așteptare. Operația avusese succes!

Următoarele zile, două asistente drăguțe obișnuiau să mă viziteze o dată la câteva ore. Uneori mă ajutau cu calmantele pentru durere, dar evitam să le cer în exces. Mă bucura prezența lor. Când umblau în jurul meu, formele pisicuțelor îmi luau ochii: ba se alintau, ba se încovoiau speriate, ba se încolăceau dormind leneșe. Când m-a vizitat și doctorul, următoarea zi, am înțeles că lila-ul era culoarea definitorie a clinicii: prezent atât în logo, cât și pe uniformele lor, fie de o singură culoare, fie cu imprimeuri cu pisici.

Totuși, te întrebi, nu e ciudat să vezi doctori îmbrăcați cu tot felul de modele jucăușe? Nu chiar. Eram într-o clinică ginecologică, adresată femeilor cu probleme sau femeilor care nășteau. Pisicuțele, simbol al feminității, gingășiei și drăgălășeniei erau, în același timp, potrivite pentru un mediu în care nou-născuții apăreau pe lume. De curiozitate și ca să-mi mai iau gândul de la durerea aproape “omniprezentă”, am întrebat una din asistente. Așa am aflat că da, există un magazin online de costume medicale si echipamente de lucru, menit să creeze astfel de ținute de lucru prietenoase și apropiate de inimile pacienților.

Nu mă gândisem înainte cât poate influența îmbrăcămintea unui specialist starea de spirit a clientului, mai ales la un loc de muncă “rece”, cum este percepută clinica. Momentul în care începusem să-mi recapăt speranța a fost momentul în care personalul clinicii a îndepărtat singurătatea, aducând cu ei culoarea caldă și liniștitoare a lila-ului, alături de modelul ce îmi amintea de o păturică din copilărie, decorată cu pisicuțe negre.

Am înțeles că acea cunoaștere superioară, dar lipsită de empatie poate fi întregită de atitudinea Omului din spatele profesionistului. Haina este cea care poate face cel mai ușor vizibilă această căldură, care te face să simți că tu ești mai mult decât un simplu pacient!

 

Sursă FOTO: https://www.facebook.com/EHalate/ și https://pixabay.com/

***Articol scris pentru Proba 16 din SUPERBLOG 2018***