Toată lumea spune că este una din cele mai frumoase vârste. Douăzeci și cinci de ani. Deși sunt puțin mișcată de această zi de naștere, odată cu ea vine și puțină melancolie, și puțină stângăcie față de mine însămi, față de viață.

Nu mi-a fost chiar ușor să mă deschid în direcția asta, să încep să scriu chestii ceva mai personale. Dar atâta vreme cât știu că măcar o persoană se poate găsi în situația asta, și că o va ajuta să citească aceste rânduri, poate că va merita să scriu toate astea aici.

Da, nu arăt de 25 și nici nu mă simt așa. Încă mai sunt întrebată când am terminat liceul și, în sinea mea, sunt destul de copilăroasă. E oarecum un noroc să arăți mai tânăr și să arăți și de cât te simți tu cu adevărat. Dar totuși, vârsta nu minte.

Și mă întreb:

Cand au trecut 25 de ani si unde am fost, ce am facut tot timpul asta?

Aș fi vrut să mă laud cu un articol de tipul “25 de lucruri pe care le-am învățat până la 25 de ani”. Însă nu am reușit să găsesc prea multe. Nici nu voiam să merg în direcția chestiilor ultra-motivaționale, dar fără substanță, nici să spun niște generalități. Am vrut să vorbesc doar despre ce am trăit pe propria piele, căci măcar acestea sunt autentice. Așa că iată aici tot o listă cu niște concluzii personale (pe care poate la 26 de ani sau chiar mâine le voi nega chiar eu însămi):

  • Nu pot să ascund faptul că, de acum, simt că urmează un vârtej de ani, experiențe, oameni, toate aruncate într-un tăvălug, date pe repede înainte și că mă voi potoli și toată viața asta se va potoli cândva, când voi avea răgaz să privesc norii, când va fi greu să mă mișc, când voi fi atentă la bătăile inimii, când voi avea timp să gust din viață, să răsuflu, dar poate că va fi prea târziu. Mi se pare tot mai mult că nu mai am timp să am timp.
  • Pe de altă parte, scriu rândurile astea încercând să găsesc chestii pe care le-am învățat, dar tot ce am învățat este că viața te dezvață. Când crezi că ai ghicit-o, că îi știi planul și cursul, vine frumușel și te dă peste cap. Nimic din ce am crezut cândva nu a mai rămas în picioare. Am înlocuit credințe cu unele noi. Sau vechi. M-am întors la alea din trecut și le-am înțeles altfel. M-am întors la mine din trecut și m-am înțeles altfel. Mă uit la mine de ieri și la mine de mâine și nu sunt altcineva decât o străină. Deși mereu m-am văzut aceeași
  • Oamenii vin și pleacă și, la un moment dat, nu mai ai de ce să te agăți, cu cine să te compari. Decât cu tine. Nu ai de ce să faci un lucru dacă nu-l vrei și nu ai de ce să nu faci ceva, atunci când îl vrei. După o vârstă, nu mai există scuze că nu ți-ai urmat visul sau că nu ți-a ieșit ceva. Nu mai dai vina pe societate, pe statut, pe familie, pe unul și pe altul sau pe destin. Îți asumi.
  • Poate că de asta m-am și îndrăgostit de călătorii. Pentru libertate. Dar libertatea implică infinită responsabilitate. De timp, de bani, de loc, de persoane. Alegi în fiecare clipă și ești stăpânul fiecărei clipe a vieții, ceea ce poate fi o povară uriașă sau, dimpotrivă, o bucurie.
  • Iubesc călătoriile pentru starea pe care mi-au oferit-o de atâta timp. Dar știți ce? Uneori obosesc. În general, mă obosește tot ce-mi aducea bucurie și mulțumire cândva. Probabil că asta-i altă lecție: schimbarea. Schimbarea continuă, indiferentă. Știam că mă schimb, că viața se schimbă, dar am crezut că pasiunile, alea din inimă, de ard și oceanele de la ele, credeam că alea rămân de la naștere la moarte și mai continuă și în viețile următoare. Însă pasiunile vin și pleacă cu fiecare fantasmă care credem că ne definește la un moment dat.
  • Singurul zeu în care aș mai crede (pe lângă Dumnezeu) este Arta. Arta ne-a salvat de atâtea ori și o să continue să o facă.
  • Mi-e tot mai clar că nimeni nu are rețeta pentru viață, oricât încearcă să te facă să crezi asta și să mai plătești și bani grei pentru ea. Dar adevărul e că viața nu are nevoie de o rețetă pentru a fi fericit, bogat, de succes, adulat, seducător. Pentru a fi trăită. E prea mult compusă din himere, din acum-uri, din gânduri ce oricum nu contează așa mult în fața eternității ca să nu-ți dai și tu seama odată și-odată cum să trăiești bine.
  • Cel mai nimerit învățător sau cea mai bună rețetă pentru viață, dacă chiar ai nevoie de una, e moartea. Când știi că e acolo, că așteaptă, parcă te grăbești să zâmbești, să guști, să te convingi cu toate simțurile și tot sufletul că ești în viață. Altă rețetă nu mai știu. Iar moartea face casă bună cu timpul.
  • Cu riscul să repet prea mult ce s-a tot spus, nicio reușită personală excepțională nu depășește satisfacția momentelor mici, când stai cu apropiații, când râzi, când îmbrățișezi din inimă, când guști un fruct zemos ce a absorbit razele soarelui, când te scalzi în valurile mării, plutești și privești norii, când iubești un animal, când ajuți un om, când oferi ceva din tine. Ne întoarcem la lucrurile esențiale, dar cât de ușor este să uiți de ele!
  • Iar timpul… timpul. Credeam că mă păcălește lumea. Lamentările alea și nostalgiile că trece prea repede, că nu ne lasă timp să respirăm, că uită să se oprească. Și câți au scris despre asta și eu i-am crezut doar superficial, iar acum îl simt pe propria piele că se scurge și n-ai cum să-l tragi înapoi.

Și, ca să închei într-o notă ceva mai optimistă, treaba aceea cu recunoștința chiar funcționează! Sau cea cu “vibe-urile”. Când ai o stare bună, când simți că viața e parcă prea plină, cu tot felul de bogății și oferte incitante, păi ele o să se tot înmulțească. La fel și invers, când simți că nu prea ai nimic și vezi doar “probleme”, o să ți se tot ia dintr-o parte și din alta!

Voi la ce vârstă ați conștientizat că viața trece parcă prea repede? Și ce faceți să o opriți un pic, să se domolească, să-și ia măcar… o vacanță?